Rugby Club Grivita a jucat in acest final de an doua partide de verificare cu nationala de juniori sub 18 ani a Romaniei, iar unul dintre remarcatii acestor partide este Eduard Marinca, jucatorul despre care vorbim astazi.
Revenit in rugby dupa o pauza de 10 ani, Edi a decis sa-si puna experienta, curajul si fizicul in slujba Grivitei, iar evolutiile sale din partidele amintite au aratat ca poate fi un real castig pentru formatia noastra.
Insa, pe cat de virulent este pe teren, pe atat de savuros este in afara arenei, iar povestea lui de viata merita rasfoita, in randurile de mai jos:
- Edi, in primul rand felicitari pentru evolutia din dubla cu Romania U18. Cum s-au simtit meciurile de pe teren? Cum ti s-a parut echipa noastra?
- Multumesc pentru aprecieri. Am avut in fata o echipa a Romaniei U18 cu tineri buni, cu dorință, câțiva băieți chiar foarte puternici. De altfel, am remarcat că sunt destul de înalți băieții. Leagă binișor fazele, nu știu de când se antrenează împreună dar cred că sunt destul de omogenizați ca echipã. La meci m-am simțit foarte bine, am retrăit câteva din momentele la care râvneam. Terenul bun de tot, întotdeauna am avut un confort sporit pe sintetic.
- Ai fost unul dintre cei mai in varsta jucatori utilizati. Ti-a fost greu sa joci alaturi de multi jucatori tineri?
- Nu pot spune că mi-a fost greu din punct de vedere fizic în timpul meciului, însă a doua zi am fost cumva că după război. Se pare că cei 10 ani de pauză și-au pus amprenta.
- Cum s-a petrecut practic aceasta revenire la Grivita? Ce sau cine te-a atras in acest proiect?
- Revenirea mea se datorează fetelor mele, soția și cele două fiice. Loredana, soția mea, m-a încurajat să mă reintegrez in lumea rugbiului. Probabil mi-a simțit dorința de-a lungul timpului. Acum, după 10 ani, am hotarat sa-mi incerc din nou norocul.
- Spune-ne doua-trei cuvinte despre parcursul tau in rugby. Care este cea mai placuta amintire din sportul cu balonul oval?
- Am inceput sa practic rugbiul la noua ani, cand eram clasa a 3-a, la Scoala Generală Nr. 1 din Chitila. Într-o zi intra in clasa un domn, Ovidiu Carcei, care era absolut gigantic. Așa l-am perceput la momentul acela. După câteva antrenamente pe stadionul de fotbal din Chitila am mers pe Parcul Copilului, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Cupele acelea, mirosul, sunetul de crampoane pe gresia de pe holuri și bineînțeles oamenii de la vremea aceea: nea Sandu Bucătaru, Ovidiu Cârcei, Daniel Mitrea, nea Matei. Grivița ne-a scos în Franța. Aveam doar nouă ani și țin mine că ne scoteau aproape în fiecare an, ne cazam la diferite familii unde ne descurcam așa cum puteam la vârsta aceea. Aceste experiențe sunt de neprețuit și consider că m-au format.
In timpul liceului am evoluat ca sportiv și adolescent la Colegiul National Aurel Vlaicu, sub atenta supraveghere a domnului Costache Adrian, pentru care am sentimente reale, a domnului Robert Ion, pentru care am un deosebit respect, consider că este un exemplu pentru noi toți din mai multe puncte de vedere, și a domnului director Ioan Toca, care m-a propus pentru formarea unui binom, alaturi de Maxim Morariu, fiul lui Octavian Morariu, la vremea aceea președintele ANS parcă. Practic, directorul liceului mi-a stabilit o întâlnire mie și părinților mei cu familia Morariu la ei acasa.
După mai multe intalniri cu diverse familii din Romania, aceștia au considerat că eu sunt cel potrivit pentru a reprezenta echipa Lumii in Franta pentru 4 sau 5 săptămâni parcă, timp in care am legat repede o echipa formata din zeci de tineri din toate colturile lumii, am jucat cu diverse echipe de club, am fost invitați la mai multe ambasade, am vizitat galerii private in Paris, da... la acea echipa am fost ales căpitan cumva. Acolo mi-am făcut multi prieteni cu care inca țin legătura pe Facebook și am acumulat experiențe și trăiri pe care nu le poți "aranja" pentru nicio sumă.
Revenind la CNAV, am fost campioni naționali de trei ori, treceam cu ușurință prin campionatul nostru in primii ani de juniorat. Tot cu cei de la CNAV am fost in Anglia intr-un turneu de trei meciuri și aproximativ doua săptămâni. Am fost in trei orașe în timpul acela, am stat la familii, a fost o super mega experiență pentru mine și colegii mei. Spre sfârșitul junioratului am rămas cumva fara un teren pentru a ne putea antrena și ne-a fost destul de greu, ne pregăteam prin parcuri sau in sala de sport. Eu și câțiva colegi am fost mai puțin afectati pentru că ne pregăteam pe la diverse loturi.
Știu că nu sunt "2-3 cuvinte" și sunt sigur că lumea si-a dat seama că imi este imposibil să fixez o amintire că fiind cea mai cea. Îmi cer scuze pentru "lãlãiala" mea, dar nu am povestit niciodată cuiva parcursul meu in rugbi, poate mi-am dorit dar nu am avut ocazia, nu mi-a fost acordată. Nu mă laud niciodată cu experientele mele, însă recunosc... ii mai amuz pe amicii mei din lumea asta fara Rugbi cu diverse întâmplări din copilaria mea alaturi de balonul oval.
- Esti un jucator polivalent pe inaintare. Totusi, care este postul tau favorit? Postul pe care te simti cel mai bine?
- La capitolul acesta problema este simpla. Postul meu favorit este, de departe, numarul 2. Trăgătorul are roluri deosebite in teren fiind cel care răspunde de pachetul de înaintare in grămadă și la repunerea din margine. Ai nevoie de forță și rezistență sporita pentru a face față bătăliilor din linia 1, o foarte buna viteaza de deplasare in teren, comparabilă cu cea a unui jucător din linia a treia, precum și tehnică pentru aruncarea balonului in margine, care consider că trebuie alimentata cu foarte multa concentrare.
- Ai facut parte din echipa Romaniei care batea SUA in finala Mondialului de tineret de la Nairobi, din 2009. Ce amintiri ai de la acel turneu final?
- Da, Kenya, Nairobi. TOP! Ce cred eu? Eram un fel de super echipa. Tin minte că eram foarte uniți și am fost încercați bine de tot. Înainte de finala cu SUA ne-am îmbolnăvit majoritatea, dar tot am intrat și, așa deranjați la stomac și cu febra mare cum eram, tot am reușit să-i rãpunem pe frații noștri americani, care erau cam cu nasul pe sus la ședințele de antidoping și la seminarii.
Țin minte că înainte de Kenya 2009, ne-a vizitat un domn, italian parca, Bruno se numea și care, pe Arcul de Triumf, ne-a arătat tot felul de exerciții de concentrare și ne-a învățat cum să ne facem pregătirea psihologică înainte de meci. Chestia asta mi-a rămas adânc impregnată și eu o aplic și acum în viața de zi cu zi și am făcut-o și înainte de meciul cu tinerii de la U18. La sfârșitul zilei cu Bruno, am mers chiar pe o alee făcută din jar, cărbuni încinși, fiind cumva într-o transă adevărată.
Revenind la Kenya, practic în finala, prin tehnicile acumulate de la acest misterios Bruno, am reușit la pauză sa ne montam cu toții foarte frumos in vestiar, deși unii colegi erau cu burta in pioneze. Practic făceau pe ei... Îl țin minte pe Munteanu de la Cleopatra că tremura și avea frisoane, desi erau 46 de grade afara in acea zi și tot a intrat și a jucat alaturi de noi.
A doua repriza a fost ceva de suflet, mi se face pielea de găină când îmi aduc aminte cum ne cautam intre noi pe teren. Oake, Stefan Patrascu, a fost un fel de erou salvator daca îmi mai aduc bine aminte. In fine, despre amintiri as putea povestii o grămadă. Câteodată stau și mă gândesc oare colegii mei, care au mers mai departe și au fost la mai mult de doua mondiale si 3-4 europene, cate super amintiri și experiențe unice au.
Apropo, pentru Kenya am uitat să îl amintesc pe nea Dodo Munteanu. Greu de lucrat cu el, cam țâfnos moșul, dar sincer... un super BARBAT care voia să ne ofere din puterea rugbiștilor români din perioada de glorie!
Am învățat o grămadă de chestii despre rugbi și despre virtute de la nea Dodo și cred ca m-am distrat cel mai bine cu el, antrenorul acela dur si prea serios uneori, la un banchet organizat pentru câștigătorii Campionatului European din Polonia, unde am reusit sa promovam Romania in prima grupa valorica.
Sper ca nu am zăpăcit oamenii cu un milion de cuvinte și abureli neimportante pentru ceilalți, dar pe care eu le mai răsfoiesc în gândurile mele.
- Ce s-a intamplat ulterior? Ce crezi ca ti-a lipsit pentru a face pasul catre echipa nationala de seniori, de exemplu?
- Pai in timp ce eu și câțiva colegi de-ai mei de la club eram la aceste loturi și cuceream campionat după campionat, ne antrenam bine, etc, acasă, la CNAV, lucrurile nu erau chiar roz, nu mai aveam teren, colegii sufereau. Deja aveam convingerea că nu vom mai castiga campionatul national în ultimul an de juniorat. Până la urma am dres-o de un loc 3 cu greu obtinut. După meci ne-a strâns Costache in vestiar și a început să plângă, ne-a mulțumit pentru cei mai frumoși ani ai lui ca antrenor și și-a cerut cumva scuze că în ultimii doi ani nu a putut să ne ofere condiții mai bune de pregătire și că visul nostru de a continua în aceeași formulă și la seniori nu se va putea realiza. A fost naspa rău.
De acolo am plecat la Steaua. Nu mi-a plăcut treaba cu vestiarul separat pentru cei noi, m-am speriat de "batranii" de acolo și am fugit la Dinamo, unde am stat o lună parcă. Lună în care mi-am dat seama singur că Steaua este "pâinea lui Dumnezeu" în comparație cu Dinamo.
Reîntors la Steaua, după nici o luna, mi-am înfruntat fricile și emoțiile și ușor ușor am inceput să mă integrez, sa le arat băieților din echipa că sunt serios, că am respect față de ei și fata de mine, evident. Nu a trecut mult și căpitanul Castravete -Viorel Lucaci- cu care mă pup frumos pe obraz daca ne întâlnim pe undeva și care m-a dat afara din duș la primul meu antrenament după revenire și, apropo, eram plin de săpun, așa revenim, a venit în vestiarul mic, al celor neintegrați, celor noi și care aveau de arătat și mi-a spus: "bai p..a vino cu mine".
M-a luat de gat și le-a zis colegilor din vestiarul mare: "domnilor, de astazi Marinca se schimba în vestiarul mare. Să-i faceți loc și lui într-o cușetă".
După aceea mi-am găsit și eu rol de rotiță funcțională în mecanismul condus atunci de Marin Mot, care mi-a oferit un loc în cadrul armatei si câteva sfaturi bune, și de Domnul Boldor, pe care îl plăceam foarte mult dar nu interacționam foarte concret pentru că el era cu treisferturile. In schimb, la Steaua mai era un antrenor axat pe pachetul de înaintare, pe care am ales să îl uit așa frumos pentru că nu am reușit să îl înțeleg și pentru care nu am nici ura dar nici respect.
Nici ură pentru vorbele urâte și rele pe care le adresa mai ales celor mai noi colegi, dar și celor mai vechi dar mai slabi de înger, și nici respect desi puteam să apreciez că fata de mine personal nu a avut gesturi urâte și cumva nu m-a luat în luneta lui de frustrări, dar nu pot să apreciez treaba asta pentru că rugbiul este despre un pumn strâns bine de tot, nu despre un deget cu care eventual apeși pe butonul liftului.
Mai departe. Am inceput să mă antrenez serios de tot. Zebega era accidentat, iar Marcel mă propunea insistent titular la numarul 2, în defavoarea lui. Marcel, un tip super super ok, prietenos, care îi ajuta pe cei noi sa se integreze. Dupa ce am fost convocat la lotul "mare" pentru pregătirea din Tunisia, am considerat, in ceata din capul meu, că o pregătire buna se face cu ajutorul steroizilor.
Intr-o idiotenie totala, dar tradusă în capul meu drept scopul scuza mijloacele, apelez la niste substanțe care nu m-au ajutat în mod deosebit pentru că oricum alergam bine, aveam forță în sala și "meseria" rugbiului nu se dobândește cu pastile sau mai știu eu ce tratament ci doar cu sufletul și cu curajul, curajul ăla din teren. Bun, se organizează rugby în 7 și am fost cooptat de nea Marin sa particip alaturi de Cazan, Zamfir, Vlaicu, Lucaci, Ioniță și alții.
După 2-3 meciuri am văzut agentii antidoping in tribuna și m-am "accidentat subit", venit targa, plecat spital, scăpasem, eram foarte mândru, din păcate. Problema a fost că eram atât de nepregătit pentru astfel de prostii încât la un timp relativ scurt după rugby în 7 se organizează pe Arcul de Triumf finala Cupei, Steaua - Baia Mare. Acolo am avut parte, din nou, de prezența agenților antidoping care, cu o memorie mult mai ascuțită decât a mea, solicită în mod nominal cate trei sportivi din partea fiecărei echipe, ocazie cu care eu, marele visător, am fost testat.
Testele au ieșit pozitiv, am fost rechemat la centrul antidoping unde am fost întrebat dacă doresc o probă B. Am refuzat o probă B și practic mi-am recunoscut vina, treabă care a venit la pachet cu o suspendare de doi ani. Doi ani in care mi-a fost FOARTE GREU, am suferit mult. Cei de la Steaua mi-au oferit sprijin și suport, mi-au propus să mă pregătesc in continuare la club, m-au platit conform contractului, colegii au fost alaturi de mine.
Am ales sa merg mai departe, dar acest Departe s-a evaporat după aproximativ un an când într-o zi frumoasa de primăvară, doi agenți antidoping au venit pe teren și m-au informat că nu îmi este permis să mă pregătesc in cadru oficial sau pe arene sportive. Moment în care m-am retras și am încetat să mai merg la pregătire cu echipa. Nu voiam să fac probleme clubului, mai ales că eram și un fel de oaie neagră de atunci. Auzeam tot felul de zvonuri din diferite direcții despre ce substanțe am luat eu și ce nenorocit eram și ce trișor... Dezastru total...
După o perioadă de câteva luni am apelat la serviciile unei doamne psiholog care ne consilia când eram pe la loturi, lucru care m-am ajutat enorm și recomand pentru tinerii U18 psihologi capabili și competenți.
După această perioadă am inceput sa uit ușor, ușor și m-am acomodat cu viața de om normal. Fără stres, fără să-mi depășesc limitele aproape la fiecare antrenament. Apropo, faza cu depășirea performanțelor era o chestie de reflex și era marcă înregistrată Adrian Costache.
A da... Și partea buna din toată această întâmplare jenantă și tristă este că la scurt timp am cunoscut-o pe actuala mea sotie și pe repede'nainte, dar cu trăiri pe care rugbiul nu mi le-a oferit niciodată, am reușit să îmi intemeiez o familie pe care o iubesc și care mă preocupă în mod prioritar.
Am reușit să pun bazele unei mici afaceri pe care o administrez in mod pasional din 2012.
Iar la echipa mare nu am ajuns, dar dacă eram mai atent puțin sau daca primeam sfaturi competente sunt sigur că reușeam să-mi găsesc un loc printre ei. Cred cu tărie asta pentru că am văzut foști colegi din generația mea care activează la echipe de top din Romania și din străinătate și sunt componenți ai lotului mare, unii dintre ei fiind, la vremea aceea, cu un bagaj mult subdimensionat in comparatie cu al meu. Se pare că nu e suficient să iubești rugbiul și să te dedici cu totul... chiar nu este...
- Cum ti se pare viitorul rugbiului romanesc? Crezi ca mai putem gasi solutii pentru a ne mentine la nivel inalt?
- In cei 10 ani, din motive de frustrare și dezamăgire, am pierdut cumva conexiunea cu rugbiul românesc. Efectiv am renunțat să mă mai gândesc, așa că nu pot să îmi dau cu părerea despre viitorul rugbiului românesc. Dar cred că pentru cei tineri, pentru că acolo am fost ca ei, se pot face mișcări multe și se pot implementa modele de pregătire fizică și psihică performante. Și nu este nevoie de genii care sa dezvolte treburi de genul asta pentru că ele sunt deja folosite in tarile fruntașe și se pot prelua cu demnitate. Nu sunt la curent cu informatii privind performanța și calitatea utilizata de federație și cluburi. Am văzut ca la U18 sunt antrenori tineri, foști jucători de top, care știu ce înseamnă performanță și care sper că vor face diferența prin implementarea de tehnici noi, studiate, dovedite și eficiente. Mă uitam că e plin internetul cu programe. Când jucam noi aveam casete cu nea dodo cand le dădea bascule la jucatorii din Noua Zeelanda și făceau mol din 5-ul nostru și se duceau cu el până intre buturile echipelor de top.
Educați-i pe băieți sa nu bage nimic!!! Învățați-i să mănânce curat, sa se ajute singuri, natural. Fiți atenți la discuțiile dintre ei. Și eu am apelat la injecția aia interzisa (au fost trei sau patru în total) tot de la alți colegi al căror nume nu am fost de acord să îl dau in schimbul reducerii suspendării mele. Puteam chiar sa scap cu câteva luni, dar rugbiul m-a învățat că trebuie să fim curajoși și demni. Sa ne asumam acțiunile și să folosim privirea periferica in permanență.
