vineri, 29 decembrie 2017

De ce Grivita?


Din start vreau sa atrag atentia asupra faptului ca acest text nu are rolul de a lovi pe cineva sau in cineva. Cine ma cunoaste stie ca pentru mine cel mai important lucru pe lume este linistea. De aceea nu-mi plac complicatiile, "combinatiile", disputele inutile si alte asemenea.

Cum fiecare persoana isi face bilantul la final de an, am zis ca este momentul sa-mi-l fac si eu. Ei bine, din cele mai multe puncte de vedere pentru mine 2017 a fost un an de rahan. Dar, asta este, fiecare cu ale lui.

Insa pentru mine cel mai important si dureros lucru a fost unul pe care in urma cu ceva timp nici nu puteam sa mi-l inchipui. Am simtit, si nu o data, ca emblema vietii mele, RUGBY CLUB GRIVITA, este pe moarte. Este ca un pacient in coma si despre care se asteapta ca cineva sa traga aparatele din priza.

Au fost mai multe incercari prin care sa arata adevarata dragoste si atasamentul fata de acest club, insa niciodata nu am simtit ca am spus sau scris la 100% din potential.

Am sa incerc acum. Am avut primele tangente cu RC Grivita in 1994, cand Nea Sandu, actualul antrenor principal al echipei, cauta elevi dornici sa practice acest sport prin scolile din cartier. Din pacate nu a fost sa fie. Din comoditate, si nu numai, am ales alt drum. Poate acum ajungeam sa impart si eu, oficial, vestiarul cu zmeii care inca mai tin stindardul sus.

Am redescoperit echipa in 1997, prin intermediul bunicului, si, incet, dar sigur, am inceput sa ma indragostesc. Pentru ca in cei 20 de ani in care am fost alaturi de echipa, aproape in permanenta RC Grivita a fost buturuga mica ce a rasturnat carul mare sau, macar, l-a zdruncinat serios.

Nu am prins perioada 1948-1970, cand Grivita a castigat finala de Cupa Campionilor si 11 titluri de campioana, cat Steaua si Dinamo la un loc. Nu am prins nici perioada urmatoare, in care Grivita, desi nu a mai stralucit la nivel de trofee castigate, a continuat sa dea, in mod direct, jucatori la echipa nationala.

Din pacate sau din fericire, am prins o perioada in care echipa, aflata in cadere libera, a continuat sa faca zile fripte unor echipe mai bine cotate sau care macar au conditii mai bune ori jucatori mai talentati.

Am prins jucand pe Parcul Copilului, pentru mine Templul Rugbiului Romanesc si chiar Templul Sufletului Meu, sute de jucatori si am vazut sute de meciuri. Pe multi i-am uitat, pe unii i-am apreciat peste masura, pe altii i-am subestimat.

Am uitat detalii despre multe, dar in mod sigur am trait, cred eu, milioane de momente deosebite, iar cum eu sunt un om de moment si de corason, asta m-a acaparat in primul rand la echipa din Parcul Copilului.

In 2011, am primit propunerea "oficiala" de a ma alatura echipei. A fost atunci ca un cadou de Craciun pe care nu ai cum sa-l uiti niciodata. Era la doar cateva luni dupa ce Grivita pierduse celebra finala cu Olimpia de pe Ciurel, dar castigase asa-zisul campionat de rugby in sapte impotriva marii rivale de atunci.

Au fost aproape sapte ani extraordinari. Am invatat ce inseamna cu adevarat viata de sportiv, chiar si la un nivel pe care multi nu ar da nici macar doi bani. Si pot sa spun acum ca viata de sportiv este infinit mai complicat decat pare cand o vezi din fotoliu.

Au fost momente extraordinare, chiar si cele mai putin placute. Am avut ocazia sa intalnesc niste baieti remarcabile si sa vad ce inseamna sa traiesti cu adevarat un meci de pe banca. Iar din pacate pot sa spun ca sunt tot mai multi cei care comenteaza aiurea din fata televizorului tocmai pentru ca nu se implica. Si nu vorbesc neaparat de implicare financiara, cat mai ales de cea emotionala.

Un aspect important al ultimilor 6-7 ani este acela al unei intrebari odioase care mi-a fost pusa de multe ori, inclusiv de catre oameni din rugby: "De ce Grivita?".

Iar frecventa cu care mi-a fost pusa aceasta intrebare m-a facut sa-mi dau seama ca romanii au uitat notiuni importante precum identitatea sau loialitatea. Sunt foarte multi si tot mai multi romani care obisnuiesc sa se identifice cu cei care conduc ostilitatile sau macar cocheteaza cu elita. Un fel de "fani de rezultat", daca ar fi sa imprumut un termen din fotbal.

Sunt crescut de 30 de ani in cartierul Grivita, iar pentru mine echipa de rugby, de cand am descoperit-o, a fost emblema cartierului. Sigur, am crescut cu ideea ca Rapid si Grivita sunt echipele muncitoresti, dar cel putin in cazul Rapidului vorbim de cu totul alta zona, respectiv Giulesti si/ sau Crangasi.

Apoi Grivita pentru ca mi-a oferit posibilitatea de a trai niste meciuri pe care nu le-as da nici pe finale de Cupe Mondiale. Deja sunt celebre partidele cu Baia Mare din Cupa sau victoriile obtinute impotriva unor formatii precum Poli Iasi ori Contor Arad, cand ultima echipa avea in componenta rugbisti de echipa nationala.

Din vremuri stravechi ar mai fi o infrangere cu Steaua pe Parc, 6-12, cand echipa era condusa de Lucian Sarbu si Nicu Nere. S-a jucat pe un noroi consistent, iar baietii au batut toate recordurile in materie de placaje date.

A fost un 0-8 cu CSM Suceava acasa, in 2002. Meci decisiv pentru salvarea de la retrogradare. Cand oaspetii au reusit un eseu rapid, iar apoi am fost "calare" pe ei tot meciul pentru a intoarce rezultatul. Si, in minutul 78, Marius Coltuneac (uvertura care a ajuns sa joace si in echipa nationala, chiar contra Tarii Galilor, la Cardiff) transforma o lovitura de pedeapsa de la ... "mama naibii" si decide definitiv soarta meciului.

A fost si un 28-0 cu regretata Farul Constanta, pe Parcul Copilului, de pe vremea cand inca aveam Tribuna a Doua si tabela de marcaj. A fost un meci in care am inscris un eseu dupa ce aripa dreapta a profitat de neatentia arbitrului si s-a legat la gramada ordonanta pentru a asigura un plus de forta care ne-a ajutat sa impingem pachetul advers pana in terenul lor de tinta.

Venind spre zilele noastre, este finala cu Olimpia de pe Ciurel, este titlul cucerit la rugby sevens, deplasarea in 14 oameni la Galati, meciul de cupa cu CSO Pantelimon, cand Mircea Paraschiv, antrenorul adversarilor, nu mai termina sedinta cu elevii sai la pauza, uluit de modul in care zmeii din Parcul Copilului i-au chinuit favoritii, sunt finalele de Liga a treia cu Manastur si Tomitanii si multe altele.

Daca n-ai inteles pana acum. Iti spun eu, e simplu. De ce Grivita? Pentru ca aici vii cu inima si cu sufletul, indiferent in ce calitate vii, de jucator, antrenor, spectator, PR, junior, finantator, etc.

Personal am incercat prin demersurile mele, atat cat au fost ele de reusite, sa creeze o emulatie. Sa facem din Grivita o bucurie generala. Sa atragem cat mai multi oameni care, intr-un fel sau altul, sa se implice. Din pacate, pentru ce mi-am propus eu sau pentru ce am visat, pot sa spun ca am dat gres.

Din pacate, si e doar o constatare, nu un repros, vad ca inclusiv jucatori sau oameni care s-au format aici au uitat drumul spre Parcul Copilului. Ce sa mai zic de ce care nu au nimic in comun cu acest club sau acest sport.

Mi se povestea la un moment ca exista o perioada cand muncitorii de la Grivita cotizau cu cate 10 lei pe luna la bugetul clubului. Ar insemna cam doi euro de caciula. Gandeste-te ce poti sa faci in rugbiul romanesc cand ai 18.000 de oameni care sa-ti dea fiecare cate 2 euro pe luna. Inseamna aproape o jumatate de milion de euro buget pe sezon. Suficient cat sa supravietuiesti in Super-Liga, zic eu.

Cam asa ceva visam eu sa reusim in Parcul Copilului. Dar stau si ma intreb de ce? Atata vreme cat nimeni din grup nu este cel care face cartile, care conduce ostilitatile, de ce atata bataie de cap?

Cand stii ca jocurile se decid in alta parte este greu sa pui obrazul mai ales ca nu ai siguranta ca acea sustinere financiara este valorificata la maxim. Iar cel putin in acest moment, la sfarsit de an 2017, situatia pare cam fara iesire.

Am fost intrebat de multe ori si ... "cam ce ai fi tu in stare sa faci pentru echipa?". Este poate cea mai suparatoare intrebare pe care am auzit-o vreodata, tocmai pentru ca stiu ca posibilitatile mele sunt reduse din toate punctele de vedere.

Dar cred ca cel mai bun raspuns pe care l-am putea da la o asemenea intrebare a fost ... "sunt dispus sa nu mai calc niciodata pe Parcul Copilului daca cineva gaseste solutia sau are puterea sa ridice aceasta echipa". Pentru ca mine, sa pot sa merg la un meci cu Grivita pe Parcul Copilului inseamna TOTUL si as renunta la TOT pentru binele echipei.

Pentru ca sunt sigur de putine lucruri in viata, dar in mod sigur la momentul actual si poate si in ultimii ani sunt omul care sufera cel mai mult pentru echipa sa. Sufera la infrangeri, sufera cand se loveste cineva, sufera cand se iau decizii tembele, sufera cand vede in loc sa mergem in sus, mai rau ne afundam, sufera in timpul meciurilor, sufera cand vede ca jucatori buni sau foarte buni pleaca la alte echipe sau renunta la cariera sportiva, etc.

Iar din acest punct de vedere anul 2017 a fost cel mai dificil. Pentru ca a fost momentul in care mi-am dat seama ca, la un moment dat, zmeii alaturi de care am crescut vor spune "stop joc" si este greu sa faci fata unei "pensionari" in masa cand stii ca din urma nu mai cresti mare lucru, nu mai produci mare lucru.

Este greu sa acoperi "disparitia" unui numar mare de jucatori cu 1-2 tineri proveniti anual din spiritul Grivitei.

Am spus, cand m-am alaturat echipei, ca Grivita va muri pentru mine cand Niste Baieti se vor retrage din activitate. Dar nu imi imaginam ca o data cu iesirea din scena a grupului vom avea parte si de disparitia echipei.

Nu ma intelegeti gresit, raman grupe de copii si poate, din nou, juniori. Este foarte important viitorul, dar pentru mine cel mai important este PREZENTUL. Pentru ca cei mici risca sa se piarda pe drum sau sa aleaga drumul catre alte cluburi. Iar pentru mine, cu tot respectul fata de celelalte echipe, GRIVITA nu poate si nu trebuie sa fie o pepiniera pentru altii. Trebuie sa fie clubul care sa stie sa faca jocurile.

P.S. - din pacate anul 2017 a adus si disparitia unui prieten drag, un om extraordinar, Andrei "Toto" Nicolescu. Pentru ca aveam in comun dragostea pentru sport, in general, si pentru Grivita, in special, la ultima intalnire, ambitios cum il stie toata lumea, chiar imi prezentase un plan promitator cu ajutorul caruia sa ridice echipa.

Eu, desi stiam cat de incarcat este programul lui, incercam sa-l conving sa revina si ca jucator activ alaturi de echipa, pentru ca stiam ca mai are multe de spus in acest sport. Din pacate, niciunul nu a mai apucat sa-si puna planul in aplicare. Poate ca, insa, de acolo din ceruri va reusi sa vegheze si asupra echipei si ne va indruma spre o cale.

Pentru ca o data ce te imbolnavesti de grivitzita nu mai ai cum sa scapi, iar virusul te acapareaza din ce in ce mai mult.